Viţă Vercea sau Cealaltă faţă a dimineţii

Ziua nu este decât absenţa nopţii. Dar ea foloseşte, fără ochelari roş-albaştri, imaginaţiei care construieşte omul: işi înfăţişează hulpăvia cuprinderii lucrurilor în sine ca o iluzie a unei călduri pierdute. Ceea ce contează, însă, este Crepusculul-miez – pierdere sau câştigare a unei antimemorii [ne]vegetative cuprinse în dezmierdarea reveriei, căci memoria ca şi absenţa ei reprezintă o boală. Tratamentul însumează Culoare – caldă, de aceea violentă, brută în straturi groase, interpuse, întunecate dar liniştite (cumva într-o plinătate neconsumată a lor) pentru o privire scrutătoare – şi zbuciumul calm al unei explorări interioare prin intergrarea continuă a exterioritaţii: trecutul nepersonal martor al Cuiva şi necontemporan [cărnii], viitorul înciudat de un prezent real, dar artificial, imediatul ca o cale superfluă de dobândire a unor proprietăţi… Se produce o reconversie a privirii prin Culoare tapată pe imediatul gândului cugetat. Desigur, vindecarea este departe.
Microcosmosuri într-o ambiguitate a unui timp uitat, care spun poveşti cu morală întrebatoare, motivele sunt meditaţii, suporturile sunt grefe stem, imaginile sunt visul dimineţilor reci, palide. Gândesc la faptul că nu sunt decât realitatea pe care refuzăm să o vedem. Ori această înverşunare în refuz generează sânii sterpi din care se hrănesc nevrozele comportamentale ale unor respectabile deveniri an[t]onime, fără sex, vârstă, caracter, copleşitor de prezente. Aparent, bulboana de culoare este, simţită separat sau în melanj, o iluzie care demasca o altă iluzie. În fapt, este doar realitate!
Fie că este vorba despre îngeri muţi, nevăzuţi, căzuţi în formă, [auto]pociţi, cetăţeni nevinovaţi (dar şi morţi prin uitarea rădăcinilor), indivizi făţarnici sau nevoiaşi întru ei, realităţi compuse, decompuse, atavice, molipsitoare, sfinţi porno sau dezmăţ, răni sau carne, Crepusculul cântă în tot: “ceaţa acoperă ochii noştri sau ceea ce vedem?” Reaua cotropire de către vis şi delirul viseului.