Iarna la mare. Jurnalul unei dispariţii - Goaşă cu gogoaşă -

Trei sclipiri apărură în ceaţă. Prima ninsoare. Nimeni nu înţelegea cum e posibil să ningă pe vreme de ceaţă. Apartamentul de la etajul 9 se legăna încet în bătaia vântului Marin şi lăsa curentul să-i gâdile măruntaiele: cei cinci oameni din-năuntru. Doar zgomote naturale, poate sunete.
Două femei, în bucătăria rece, măcelăreau carnea. Aceasta se urca pe pereţi de durere, apoi pe tavan, urmând să cadă pe gresia pătată, înlesnind cazna femeilor de a face carnea mai moale şi mai fragedă. După măcelărire, carnea a fost adunată în ligheanul Roşu, unde s-a petrecut o ciudată reuniune de familie: „carne din carnea mea... cu toţii suntem fraţi şi surori, părinţi şi copii...”. [Incestul unităţii.] Întreaga carne s-a liniştit, aşteptând cadourile: piper negru, nucşoară, cimbru şi toate celelalte continente. Apoi a fost anunţată că Moş Crăciun a murit! Şi aruncată în nişte tuburi ciudate, organice, alunecoase la pipăit şi cu resturi de grăsime pe ele. Totul mirosea a carne rece şi zeamă de varză. Nimic repulsiv!
Aburii ţigării au devenit dintr-o dată mai mulţi şi mai denşi decât fumul cafelei nemţeşti lucrate turceşte în ibricul Inox. Gudronul – lipsit de afecţiune de când se ştie, nu aştepta decât un plămân umed şi cald. Licoarea demonilor pustei a început să lucreze bila şi creierul: a făcut din neom om, într-un mod Unic.
Viaţa începea să prindă culoare: vântul Marin aducea cu sine fulgi de nea coloraţi; fără variaţiuni, doar ROGVAIV. Printr-un bulgăre presat puteai vedea blocuri gri şi şoseaua maro. Totul era spectaculos şi, de aceea, insuportabil! Curentul m-a făcut deodată să mă simt ca pe un vas sau ca într-o casă irlandeză.
A patra persoană încă dormea, cu genunchii reci şi tălpile umede, sub o patură Cald, ediţie de lux. A cincea persoană, cu toate că era în apartament, nu exista. Doar eu şi câinele înalt de picioare cunoşteam aceste lucruri.
Ştiind pustiul de afară mi-a fost greu să refuz licoarea Licoare 60˚. E doar un aperitiv şi merge la cafea. Dintr-o dată, am simţit nevoia unui pahar mai mare, căci am văzut un tramvai turcoaz trecând pe la fereastra balconului-cămară. Cabina vatmanului era plină de zambile verzi, iar oameni nu erau în tramvai, doar caţiva canguri interpreţi la xilofoane gri.
Mi-am recăpătat zâmbetul după două pahare mai mici – care au fost în fapt unul singur: pe cel de-al doilea l-a consumat al cincilea om din apartament.
A trebuit apoi să facem un pic de linişte pentru că frigiderul a fost căutat la telefonul fix. Nu ne-a spus de către cine. Nu am vrut să bănuim, oricum e prea posac. Discuţia a fost scurtă. Dar acest prilej mi-a adus un pahar mai mare cu Licoare. Nu pot să spun decât că am fost fericit. Totuşi, prea multe culori şi exasperant de mult Albastru. Peste tot, cu o nonsalanţă invictivă.
Simţeam cum mă privesc în mine ca într-un panopticon. Gardian al gândurilor mele, gardian al vieţii mele crude, observator al meu, martor al evenimenţialului eu. Doar martor!
Zăpada colorată curgea. Mi-a fost teamă să mă uit în jos în drum, [de frica să nu mă ia cu ameţeală laterală.]
La o a treia ţigară a început să ningă cu ochi de pisică. Am recunoascut că peste 90% dintre aceştia sunt de la pisici gri, metisate. Tăceam şi râdeam încet, tăiând din când în când fire din mustaţă cu dinţii grei. Simţeam cum îmi albeşte barba, stând pe scaun. Nu eram de loc îngrijorat şi nici de fel. Cine ar fi?! Orice situaţie e controlabilă la 60˚. Orice, oricare!
Trezindu-se, cel de-al patrulea om intră direct la privata de lemn, căci măruntaiele îl scormoneau prin buzunare. Neavând nimic în buzunare, se aşeză pe gura de elefant. Aceasta, înspăimântată, se teşi mai mult, încât omul ajunse să-şi ţină picioarele întinse, paralele cu podeaua caldă: Ce e bun, înăuntru, ce e rău, în afară! În viaţă toate lucrurile sunt aşa, altfel nu faci nimic!, gândi el atât de tare, încât câinele înalt de picioare se simţi vizat şi deveni brusc paranoic.
Paranoia câinelui înalt de picioare se contopi cu un sentiment ciudat al pierderii ochelarilor şi deveni agitat, foarte agitat. Începu să-şi scârţâie tenişii pe podeaua de lemn până când, în cele din urmă îşi puse ciorapii de lână de cumpărat şi se calmă. Reveni peste picioarele mele îngheţate, ascunzându-şi botul între labele picioarelor mele. Adormi, încălzindu-mi picioarele. Va visa că întâlneşte Oglindul – faţa nevăzută a tot ceea ce nu se poate vedea –, şi că îi va vorbi şi îl va asculta, apoi că va fi liber să prindă drăguţii de şobolani de printre stâncile digurilor aruncate în mare şi că va muri în Turcia de la prea mult iaurt gras. În fapt, va muri în Ukraina de la prea multă iarbă fumată în narghilea.
Al patrulea om cinsti cu pasta de dinţi, ca mai apoi să se arunce într-un hău rece, plin de fete blonde, osoase, cu diverşi ochi şi funduri şolduroase. Prietenul lui cel mai bun era atunci Pierzanie, din Saturn 3, ocol Piaţa Erorilor. Se simţea odihnit, totuşi baia l-a amorţit din nou.
La a patra ţigară înşfăcai două Licori în pahar mare şi ninsoarea cu ochi de pisică gri, metisată, se opri. Totul deveni alb-negru, lucru care irită pe toată lumea – reamintindu-le de vise, copilărie, nopţile de reproducere şi alte lucruri care nu se pot spune aici. Nu din indecenţă, ci din prea multă decenţă a indecenţei.
Câinele înalt de picioare a prins câţiva nori spirituali, descendenţi, necumulus şi, dormind, a intrat de câteva ori în starea de levitaţie, umezindu-i-se nasul. Nimic brusc...
Ceasul era fixat fix în perete în faţa mea, iar asta îmi displăcea profund: nu mai suportam să-l vad! M-am decis să-mi măsor viaţa în ţigări [normale, nu de artist!!!]. Câte am fumat, când am fumat; pentru detalii: şi când nu am fumat. - Mă aştepţi de mult? - Două ţigări de artist, adică preţ de o ţigară normală. - Câţi ani ai? - 1 175 760 ţigări a câte 10 minute fiecare luată separat. E doar o medie...

Din pricina unei avalanşe de gânduri, a început să-mi cadă părul. Un ghemotoc mare şi lung s-a desprins. Nu mă tem: tot eu sunt! Acalmie era prietenul meu cel mai bun în acel moment. Dacă aş fi întâlnit Tristeţea, cel mai probabil i-aş fi zâmbit cu o uşoară superioritate a unui nas îndreptat spre pământ. Colţul unui incisiv s-a desprins, lăsându-mi dintele ca un cuţit.
După încă un pahar de Licoare, privirea-mi a devenit futilă. Nu-i mai găseam nici un rost, deapoi vreo bucurie. Totuşi, imaginile erau atât de clare încât câinele înalt de picioare n-a mai suportat şi s-a trezit brusc, cerând un pahar cu apă demineralizată. Pesemne-şi finalizase construcţia castelului de nisip de la rinichi...
Înca o cafea, fierbinte apărură, dupa care doi dintre cei cinci oameni se evaporară, lăsând cârnaţii cu temperatura la temperatura camerei să-şi traga duhul. Lucru zadarnic, în fapt. În momentul evaporării, pentru câteva clipe, apărură silueta unui biciclist fără orizonturi care căra în spinare, legată cu multe şufe industriale portocalii, o placă de snowbord verde. A aruncat o cheie de butelie pe jos şi a dispărut în altă parte decât de unde venise. Memoria martorilor a surprins momentul, dar nu va putea vreodată să-l descrie în mod conştient.
Pentru a nu dobândi, fără muncă, boli la cap sau ceva rău tot la cap, sosise timpul pentru încă un pahar mare de licoare. Atunci se întâmplă ceva în lume. Am ştiut imediat pentru că plămânul stâng a schimbat locul cu cel drept. Ambii sunt legaţi direct, prin mai multe fire de fibră optică, la polii pământului. Ce se întâmplase? Un lucru cumplit: vântul Marin a pierdut lupta ca-ntre vânturi în spatele vântului Martin. Cu toate că sunt gemeni, singură doar o femeie îi poate deosebi: sora lor, amanta lor. Cum Marin o ţinuse prea mult la el şi Martin amintindu-şi de ea, iaca cearta! Dupa ce sora îşi schimbă poziţia şi reveni în proximitatea lui Martin, acesta avu un gând trist: va trebui să o hărănească. Din acelaşi motiv, întors pe dos, acum se bucura Marin. S-a instalat amărăciunea: vântu` Martin e cu capu`.
Am hotărât imediat, individual, să incendiem parchetul din sufragerie, că asta nu poate fi viaţă: Martin e foarte supărat. Nezis, dezis şi făcut. Fumul des se scurgea prin lustră în sus şi doar căldura rămânea, trântită la podea, cu sânge la gură [pierduse centura]. După câteva contacte explicite cu căldura, am hotărât în acelaşi fel un somn scurt, dar nu înainte de a lua încă un pahar de 60˚.
Fumul a fost folosit de omul din apartamentul de la etajul 10 pentru a afuma de sperietură o pereche de bocanci hăituiţi de gheaţă. Au fost vindecaţi.
În vis – am avut cu toţii exact acelaşi vis – ne-am dat seama că nu suntem buni creştini şi ne-am convertit la islamism. Nici aşa nu a fost bine, gândindu-ne la viaţa de Apoi. Am optat pentru budism sau hinduism. În cadrul acestei opţiuni colorate fără margini am convenit să considerăm vieţile noastre de până în vis ca alte vieţi, acest vis ca o moarte, iar când ne vom trezi, vom fi reîncarnările noastre. O problemă zbiera la noi de la sine putere: dacă se întâmplă într-adevăr şi vreunul dintre noi se trezeşte câine înalt de picioare sau om care nu există! Cu problema punctată, am respirat două minute – fără să ne uităm la ceas, gândind valoros problema şi săgetând-o: ne trebuie un distilator de 60˚. Fiind în vis, l-am obţinut imediat. Din nou beam Licoare, cca. 60 grade colorate în alb-negru cu tente roşii.
Obosiţi, ne-am culcat. Şi în vis – din nou acelaşi pentru toţi, am visat că dormeam şi visăm cu toţii acelaşi vis: era mare război între oi: unele erau pro, altele contra. Ne-am zis că-s boi, dar erau oi. Stăpân nu aveau. Le-am îmbătat. Minune: acum taberele s-au schimbat: cele care erau contra au devenit pro şi vice-bice, invers vezi-verzi. Din nou două tabere gata de luptă. Am respirat din nou: le trebuie orânduire! Atunci am dat câine înalt de picioare drept pază, omul care nu există drept stăpân şi ne uitam ca proştii, unii în altii. Am aşteptat să le treacă beţia, apoi să le separăm, doar pe cele contra apoi să le îmbătăm. Nouă zile am stat. Pe cele contra din nou le-am îmbătat şi a fost bine. Le-am salvat.
În schimb, de noi am uitat!