marți, 6 octombrie 2009
sâmbătă, 3 octombrie 2009
joi, 13 august 2009
joi, 6 august 2009
miercuri, 5 august 2009
joi, 23 iulie 2009
marți, 23 iunie 2009
sâmbătă, 6 iunie 2009
vineri, 5 iunie 2009
duminică, 24 mai 2009
luni, 15 decembrie 2008
vineri, 12 decembrie 2008
luni, 8 decembrie 2008
luni, 27 octombrie 2008
miercuri, 15 octombrie 2008
marți, 7 octombrie 2008
Inerţia zilelor
Când lucrurile îţi par clipă şi se dovedesc viaţă
- între stări minimale şi goaşe fundamentale -
Ce minunat este totul
Totul este plin de frumuseţe
Câtă frumuseţe...
La Popasul Inutil doarme câinele Tac.
Aici, oamenii-sfere sfredelesc, conştientul,
subconştientul, în căutarea Feritorului.
Salvatorul de dale are nuntă cu Ursitoarea.
Absintul bicicliştilor fără orizonturi este nepreţuit
şi diluat numai cu lumină caldă, galbenă.
Dede Râsoforul poartă mirosul ei în tot trupul – ca o obligaţie!
Ќǔngeaś visează: Oamenii sunt doar caverne în care, din când în când se mai ascund oameni. Furnici în scorburi putregăite!!!
Inorogul Orb e beat.
[Berenice gândeşte că suntem şi apărem cu toţii străini.]
Mesele sunt întoarse cu faţa la tavan: inerţia zilelor uitate.
Povestaşul aruncă arcanul peste povestitori posedaţi de poveşti:
poveştile deţin oamenii, nu invers!
Pocire metafizică!
Cu toţii ştiu cum Dersu Uzala [goldul] a murit...
- între stări minimale şi goaşe fundamentale -
Ce minunat este totul
Totul este plin de frumuseţe
Câtă frumuseţe...
La Popasul Inutil doarme câinele Tac.
Aici, oamenii-sfere sfredelesc, conştientul,
subconştientul, în căutarea Feritorului.
Salvatorul de dale are nuntă cu Ursitoarea.
Absintul bicicliştilor fără orizonturi este nepreţuit
şi diluat numai cu lumină caldă, galbenă.
Dede Râsoforul poartă mirosul ei în tot trupul – ca o obligaţie!
Ќǔngeaś visează: Oamenii sunt doar caverne în care, din când în când se mai ascund oameni. Furnici în scorburi putregăite!!!
Inorogul Orb e beat.
[Berenice gândeşte că suntem şi apărem cu toţii străini.]
Mesele sunt întoarse cu faţa la tavan: inerţia zilelor uitate.
Povestaşul aruncă arcanul peste povestitori posedaţi de poveşti:
poveştile deţin oamenii, nu invers!
Pocire metafizică!
Cu toţii ştiu cum Dersu Uzala [goldul] a murit...
Inerţia zilelor
Cine zice că timpul nu are spinare?
Bezornadar era unul dintre cei doi chiori din 366.
Cu toţii eram conştienţi, în întuneric, că străzile
gros asfaltate ascundeau caldarâmuri de oase....
dar nu ne păsa... timpul şedea în noi, iar spaţiul
tăcea pe pielea ei:
Sânii ei erau rădăcini ale viitorilor copaci...
Deodată, o explozie de plastic: Specialitate neagră cu secară. 400g.
Expiră la 06 OCT 7580, lot 3- pornografic
Am coborât ca o poveste veche într-un plic.
Răceală in vitro. Window shopping.
Privirea-mi îmi plimba trupul prin galeria statuilor de carne de pe stradă.
Rebeliune interioară - refulare a gândurilor nenăscute.
Cădere într-un ciclu spiralic al reveriei prin uitare şi neimplicare...
Desfrâul somnului: singura fericire!
Bezornadar era unul dintre cei doi chiori din 366.
Cu toţii eram conştienţi, în întuneric, că străzile
gros asfaltate ascundeau caldarâmuri de oase....
dar nu ne păsa... timpul şedea în noi, iar spaţiul
tăcea pe pielea ei:
Sânii ei erau rădăcini ale viitorilor copaci...
Deodată, o explozie de plastic: Specialitate neagră cu secară. 400g.
Expiră la 06 OCT 7580, lot 3- pornografic
Am coborât ca o poveste veche într-un plic.
Răceală in vitro. Window shopping.
Privirea-mi îmi plimba trupul prin galeria statuilor de carne de pe stradă.
Rebeliune interioară - refulare a gândurilor nenăscute.
Cădere într-un ciclu spiralic al reveriei prin uitare şi neimplicare...
Desfrâul somnului: singura fericire!
Inerţia zilelor
Nicio plăsmuire nu avea valoare de imaginaţie: totul era atât de verosimil încât realul pierise pe de-a-ntregulea în carnea colorată a imaginarului. Oamenii se trăiau numai prin prisma a ceea ce se puteau proiecta ca fiind în[tr-un] viitor. Cotidianul era crud şi frustrant întocmai datorită unei nostalgii despre un viitor posibil, dar neatins. Se întemeiau poveşti şi se făceau pomeni în cinstea unui zeu [Viitor] incognito.
Acele carcase psihice, mult prea carnale – oamenii – se purtau pe sine, fără o conştiinţă clară a ceea ce sunt, a ceea ce simt, doar prin ceilalţi.[..]
Acele carcase psihice, mult prea carnale – oamenii – se purtau pe sine, fără o conştiinţă clară a ceea ce sunt, a ceea ce simt, doar prin ceilalţi.[..]
duminică, 5 octombrie 2008
miercuri, 24 septembrie 2008
marți, 16 septembrie 2008
luni, 15 septembrie 2008
Cărare cu potecă la plimbare spre mare
Brânză şi alifie cu măsline
Plecând din risipă către ape mai puţin tulburi, poate uneori mai negre, am aflat doar pierzanie: bani, motoare şi valuri, într-un loc unde asemenea lucruri nu erau întâlnite decât în caz de calamitate. Poate că, în fapt, doar despre asta e vorba: o uriaşă calamitate, asupra unei istorii necunoscute, neprevazute, uneori visată de către localnici. O importantă absenţă într-o apăsătoare prezenţă acalmă. Agitaţia prezentă a acoperit iremediabil oamenii – de parcă i-ar fi înfundat încet- încet în pământul nisipos.
Apele curg. Oamenii trec. Rânjetele şi râvna unora sunt amare imagini înfipte surâzător în retină. Definitiv!
Clipe de pierzanie atroce în/ pe insulă. Amar cătrănit cu plumb.
Ţiganii, plini de aur şi fără nici o proprietate, devin proprietari incontestabili şi apărătorii proprietăţii. Sute de kilograme de fier şi materiale fieroase. Vin cu multe femei, saci uriaşi din rafie şi câteva sticle, subţiri, pline cu suc verde. Îşi lasă maşinile pe malul celălalt şi, ca prin minune, apar pe malul insulei. Se agită puternic – în special femeile – pela casele micii aşezări (căci nu sunt ale oamenilor). Nu prea îndrăznesc la blocurile P+2. Mormane ciudate, ca nişte carcase umane cândva, se strâng pe buza apei.
Uriaşii saci se umplu încetul cu încetul, pe nesimţite. Îi depozitează temporar lângă digul utilitar.
Din nou, ca prin farmec, dispar cu toţii, cu tot cu fiare, cu amintirile oamenilor despre ei, cu lipsa amintirilor lor [...]. dispar cu marfa şi cu câteva poveşti pe care le stâlcesc oricum în limba lor apropriată. [Limba e în fapt a turcilor.] Tac și cască gura. Cerșesc fără rețineri sume mici. Bărbații sunt curioși de reușitele sau insuccesele femeilor lor la cerșit. Râd și pun întrebări stâlcite. Noroc cu semnele, de care fac abuz – singurul canal de comunicare cu așa-zișii ceilalți.
Tac și mă eschivez răspunsurilor. Parcă îmi pute creierul și putrigaiul mă blochează. Nu pot răspunde. Dau din cap: nu! Și-mi continui mișcarea trupului pe picioarele grele și puțin controlabile. Mă dor călcâiele pline de noroi infiltrat în stratul gros de carne moartă. Și privirea, parcă mi-e slăbită. Ce naiba! N-am mai băut bere rea, vodkă proastă și căcaturi alcoolice de ani de zile... În schimb am băut. Constant aproape, zilnic, cel puțin. Iarăși deprivarea de somn. Mâncare frugală. Gânduri. Scârbă de carne, dar o molfăi. Respirație grea, dar fumez. Moleșeală în trup, dar arunc o oră cataroiul pe plajă. Desigur că nu-i nimic altceva decît ceva la cap. Nu știu dacă și în cap, dar cu siguranță la cap.
Ape, pietre și canale; bărci cu motoare; demenți și proprietăți private. Mizerabilul „ce mai faceţi?” [...] aici funcționează. În ce fel? Se ridică mâna, apoi berea, se face o mișcare scurtă din gât, astfel încât să se miște cumva capul, se imită o grimasă și se zice noroc. Totul o să fie bine. În lume o să fie mult, o să fie bine, o să fie pace. Va fi pace.
Trei sferturi dintr-o ceapă însoțesc, într-o pungă (3 pungi) de plastic, borcanul din sticlă, plin cu icre gorgoave, în congelator. Capacul este ruginit, pătat, ca adunat de prin curte.
Alcoolul adună tristețile lumii, grămadă. Dacă ești un astfel de colecționar, trebuie să te alcoolizei bine de tot. Apologiile alcoolului oricum sunt necesare, insuficiente de fiecare dată. Oricum, niciodată oricum!
Toți acești slăbănogi activi, cu creierii sfărâmați; toți acești burtoși, cu creierii brutal sfărâmițați; aceste ipochimene vorbitoare – căci doar vorbirea ne salvează, aparent, din profumdul dezgust în care ne aflăm, ne privim, ne simțim reciproc și în masă...
Toate aceste ființe preumblătoare, construcții perverse ale unei incapacități a zborului autonom; aceste tone de mâl difuz, dar bine liantizat, nu sunt altceva decât prezențe ale unor lipsuri, semne vagi ale unor absențe. Copiii cei răi și minciunile unei vieți încarcerate în antimemorie.
Aspectul de miraculos apare, prin aceste semne, tocmai prin prisma absenței totale a orice poate, ar putea fi sau este miraculos.
Avioane submarine, submarine zburătoare. Fiare întregi și fiare pe jumătate. Coaliția cohortelor incompetenței.
Jumate pește, jumate barcă, parcă...
Plecând din risipă către ape mai puţin tulburi, poate uneori mai negre, am aflat doar pierzanie: bani, motoare şi valuri, într-un loc unde asemenea lucruri nu erau întâlnite decât în caz de calamitate. Poate că, în fapt, doar despre asta e vorba: o uriaşă calamitate, asupra unei istorii necunoscute, neprevazute, uneori visată de către localnici. O importantă absenţă într-o apăsătoare prezenţă acalmă. Agitaţia prezentă a acoperit iremediabil oamenii – de parcă i-ar fi înfundat încet- încet în pământul nisipos.
Apele curg. Oamenii trec. Rânjetele şi râvna unora sunt amare imagini înfipte surâzător în retină. Definitiv!
Clipe de pierzanie atroce în/ pe insulă. Amar cătrănit cu plumb.
Ţiganii, plini de aur şi fără nici o proprietate, devin proprietari incontestabili şi apărătorii proprietăţii. Sute de kilograme de fier şi materiale fieroase. Vin cu multe femei, saci uriaşi din rafie şi câteva sticle, subţiri, pline cu suc verde. Îşi lasă maşinile pe malul celălalt şi, ca prin minune, apar pe malul insulei. Se agită puternic – în special femeile – pela casele micii aşezări (căci nu sunt ale oamenilor). Nu prea îndrăznesc la blocurile P+2. Mormane ciudate, ca nişte carcase umane cândva, se strâng pe buza apei.
Uriaşii saci se umplu încetul cu încetul, pe nesimţite. Îi depozitează temporar lângă digul utilitar.
Din nou, ca prin farmec, dispar cu toţii, cu tot cu fiare, cu amintirile oamenilor despre ei, cu lipsa amintirilor lor [...]. dispar cu marfa şi cu câteva poveşti pe care le stâlcesc oricum în limba lor apropriată. [Limba e în fapt a turcilor.] Tac și cască gura. Cerșesc fără rețineri sume mici. Bărbații sunt curioși de reușitele sau insuccesele femeilor lor la cerșit. Râd și pun întrebări stâlcite. Noroc cu semnele, de care fac abuz – singurul canal de comunicare cu așa-zișii ceilalți.
Tac și mă eschivez răspunsurilor. Parcă îmi pute creierul și putrigaiul mă blochează. Nu pot răspunde. Dau din cap: nu! Și-mi continui mișcarea trupului pe picioarele grele și puțin controlabile. Mă dor călcâiele pline de noroi infiltrat în stratul gros de carne moartă. Și privirea, parcă mi-e slăbită. Ce naiba! N-am mai băut bere rea, vodkă proastă și căcaturi alcoolice de ani de zile... În schimb am băut. Constant aproape, zilnic, cel puțin. Iarăși deprivarea de somn. Mâncare frugală. Gânduri. Scârbă de carne, dar o molfăi. Respirație grea, dar fumez. Moleșeală în trup, dar arunc o oră cataroiul pe plajă. Desigur că nu-i nimic altceva decît ceva la cap. Nu știu dacă și în cap, dar cu siguranță la cap.
Ape, pietre și canale; bărci cu motoare; demenți și proprietăți private. Mizerabilul „ce mai faceţi?” [...] aici funcționează. În ce fel? Se ridică mâna, apoi berea, se face o mișcare scurtă din gât, astfel încât să se miște cumva capul, se imită o grimasă și se zice noroc. Totul o să fie bine. În lume o să fie mult, o să fie bine, o să fie pace. Va fi pace.
Trei sferturi dintr-o ceapă însoțesc, într-o pungă (3 pungi) de plastic, borcanul din sticlă, plin cu icre gorgoave, în congelator. Capacul este ruginit, pătat, ca adunat de prin curte.
Alcoolul adună tristețile lumii, grămadă. Dacă ești un astfel de colecționar, trebuie să te alcoolizei bine de tot. Apologiile alcoolului oricum sunt necesare, insuficiente de fiecare dată. Oricum, niciodată oricum!
Toți acești slăbănogi activi, cu creierii sfărâmați; toți acești burtoși, cu creierii brutal sfărâmițați; aceste ipochimene vorbitoare – căci doar vorbirea ne salvează, aparent, din profumdul dezgust în care ne aflăm, ne privim, ne simțim reciproc și în masă...
Toate aceste ființe preumblătoare, construcții perverse ale unei incapacități a zborului autonom; aceste tone de mâl difuz, dar bine liantizat, nu sunt altceva decât prezențe ale unor lipsuri, semne vagi ale unor absențe. Copiii cei răi și minciunile unei vieți încarcerate în antimemorie.
Aspectul de miraculos apare, prin aceste semne, tocmai prin prisma absenței totale a orice poate, ar putea fi sau este miraculos.
Avioane submarine, submarine zburătoare. Fiare întregi și fiare pe jumătate. Coaliția cohortelor incompetenței.
Jumate pește, jumate barcă, parcă...
Vila 6
Vila 6
Vila Şase are: trei stele,
Pereţi şi umbrele,
Căldură oleacă
Şi chiar o vacă –
O ţine legată-n spate,
Să-ti torni lapte-n cafea, poate.
O uşă roşie are
Şi faţa mare.
E hazlie tare,
Dar departe de mare.
Mai are şi-o aripă verde.
(Asta pentru cine-ar crede).
Şi e liniştită,
Tocmai pentru că-i nelocuită.
În vila Şase
Găseşti doar oase.
Pe vremuri, Vila Şase,
A fost fabrică de clei din oase.
Vila Şase e tăcută:
Şedere plăcută!
Thend
06 Iulie 2008
Sf. Gheorghe
joi, 11 septembrie 2008
miercuri, 10 septembrie 2008
Iarna la mare. Jurnalul unei dispariţii - Goaşă cu gogoaşă -
Trei sclipiri apărură în ceaţă. Prima ninsoare. Nimeni nu înţelegea cum e posibil să ningă pe vreme de ceaţă. Apartamentul de la etajul 9 se legăna încet în bătaia vântului Marin şi lăsa curentul să-i gâdile măruntaiele: cei cinci oameni din-năuntru. Doar zgomote naturale, poate sunete.
Două femei, în bucătăria rece, măcelăreau carnea. Aceasta se urca pe pereţi de durere, apoi pe tavan, urmând să cadă pe gresia pătată, înlesnind cazna femeilor de a face carnea mai moale şi mai fragedă. După măcelărire, carnea a fost adunată în ligheanul Roşu, unde s-a petrecut o ciudată reuniune de familie: „carne din carnea mea... cu toţii suntem fraţi şi surori, părinţi şi copii...”. [Incestul unităţii.] Întreaga carne s-a liniştit, aşteptând cadourile: piper negru, nucşoară, cimbru şi toate celelalte continente. Apoi a fost anunţată că Moş Crăciun a murit! Şi aruncată în nişte tuburi ciudate, organice, alunecoase la pipăit şi cu resturi de grăsime pe ele. Totul mirosea a carne rece şi zeamă de varză. Nimic repulsiv!
Aburii ţigării au devenit dintr-o dată mai mulţi şi mai denşi decât fumul cafelei nemţeşti lucrate turceşte în ibricul Inox. Gudronul – lipsit de afecţiune de când se ştie, nu aştepta decât un plămân umed şi cald. Licoarea demonilor pustei a început să lucreze bila şi creierul: a făcut din neom om, într-un mod Unic.
Viaţa începea să prindă culoare: vântul Marin aducea cu sine fulgi de nea coloraţi; fără variaţiuni, doar ROGVAIV. Printr-un bulgăre presat puteai vedea blocuri gri şi şoseaua maro. Totul era spectaculos şi, de aceea, insuportabil! Curentul m-a făcut deodată să mă simt ca pe un vas sau ca într-o casă irlandeză.
A patra persoană încă dormea, cu genunchii reci şi tălpile umede, sub o patură Cald, ediţie de lux. A cincea persoană, cu toate că era în apartament, nu exista. Doar eu şi câinele înalt de picioare cunoşteam aceste lucruri.
Ştiind pustiul de afară mi-a fost greu să refuz licoarea Licoare 60˚. E doar un aperitiv şi merge la cafea. Dintr-o dată, am simţit nevoia unui pahar mai mare, căci am văzut un tramvai turcoaz trecând pe la fereastra balconului-cămară. Cabina vatmanului era plină de zambile verzi, iar oameni nu erau în tramvai, doar caţiva canguri interpreţi la xilofoane gri.
Mi-am recăpătat zâmbetul după două pahare mai mici – care au fost în fapt unul singur: pe cel de-al doilea l-a consumat al cincilea om din apartament.
A trebuit apoi să facem un pic de linişte pentru că frigiderul a fost căutat la telefonul fix. Nu ne-a spus de către cine. Nu am vrut să bănuim, oricum e prea posac. Discuţia a fost scurtă. Dar acest prilej mi-a adus un pahar mai mare cu Licoare. Nu pot să spun decât că am fost fericit. Totuşi, prea multe culori şi exasperant de mult Albastru. Peste tot, cu o nonsalanţă invictivă.
Simţeam cum mă privesc în mine ca într-un panopticon. Gardian al gândurilor mele, gardian al vieţii mele crude, observator al meu, martor al evenimenţialului eu. Doar martor!
Zăpada colorată curgea. Mi-a fost teamă să mă uit în jos în drum, [de frica să nu mă ia cu ameţeală laterală.]
La o a treia ţigară a început să ningă cu ochi de pisică. Am recunoascut că peste 90% dintre aceştia sunt de la pisici gri, metisate. Tăceam şi râdeam încet, tăiând din când în când fire din mustaţă cu dinţii grei. Simţeam cum îmi albeşte barba, stând pe scaun. Nu eram de loc îngrijorat şi nici de fel. Cine ar fi?! Orice situaţie e controlabilă la 60˚. Orice, oricare!
Trezindu-se, cel de-al patrulea om intră direct la privata de lemn, căci măruntaiele îl scormoneau prin buzunare. Neavând nimic în buzunare, se aşeză pe gura de elefant. Aceasta, înspăimântată, se teşi mai mult, încât omul ajunse să-şi ţină picioarele întinse, paralele cu podeaua caldă: Ce e bun, înăuntru, ce e rău, în afară! În viaţă toate lucrurile sunt aşa, altfel nu faci nimic!, gândi el atât de tare, încât câinele înalt de picioare se simţi vizat şi deveni brusc paranoic.
Paranoia câinelui înalt de picioare se contopi cu un sentiment ciudat al pierderii ochelarilor şi deveni agitat, foarte agitat. Începu să-şi scârţâie tenişii pe podeaua de lemn până când, în cele din urmă îşi puse ciorapii de lână de cumpărat şi se calmă. Reveni peste picioarele mele îngheţate, ascunzându-şi botul între labele picioarelor mele. Adormi, încălzindu-mi picioarele. Va visa că întâlneşte Oglindul – faţa nevăzută a tot ceea ce nu se poate vedea –, şi că îi va vorbi şi îl va asculta, apoi că va fi liber să prindă drăguţii de şobolani de printre stâncile digurilor aruncate în mare şi că va muri în Turcia de la prea mult iaurt gras. În fapt, va muri în Ukraina de la prea multă iarbă fumată în narghilea.
Al patrulea om cinsti cu pasta de dinţi, ca mai apoi să se arunce într-un hău rece, plin de fete blonde, osoase, cu diverşi ochi şi funduri şolduroase. Prietenul lui cel mai bun era atunci Pierzanie, din Saturn 3, ocol Piaţa Erorilor. Se simţea odihnit, totuşi baia l-a amorţit din nou.
La a patra ţigară înşfăcai două Licori în pahar mare şi ninsoarea cu ochi de pisică gri, metisată, se opri. Totul deveni alb-negru, lucru care irită pe toată lumea – reamintindu-le de vise, copilărie, nopţile de reproducere şi alte lucruri care nu se pot spune aici. Nu din indecenţă, ci din prea multă decenţă a indecenţei.
Câinele înalt de picioare a prins câţiva nori spirituali, descendenţi, necumulus şi, dormind, a intrat de câteva ori în starea de levitaţie, umezindu-i-se nasul. Nimic brusc...
Ceasul era fixat fix în perete în faţa mea, iar asta îmi displăcea profund: nu mai suportam să-l vad! M-am decis să-mi măsor viaţa în ţigări [normale, nu de artist!!!]. Câte am fumat, când am fumat; pentru detalii: şi când nu am fumat. - Mă aştepţi de mult? - Două ţigări de artist, adică preţ de o ţigară normală. - Câţi ani ai? - 1 175 760 ţigări a câte 10 minute fiecare luată separat. E doar o medie...
Din pricina unei avalanşe de gânduri, a început să-mi cadă părul. Un ghemotoc mare şi lung s-a desprins. Nu mă tem: tot eu sunt! Acalmie era prietenul meu cel mai bun în acel moment. Dacă aş fi întâlnit Tristeţea, cel mai probabil i-aş fi zâmbit cu o uşoară superioritate a unui nas îndreptat spre pământ. Colţul unui incisiv s-a desprins, lăsându-mi dintele ca un cuţit.
După încă un pahar de Licoare, privirea-mi a devenit futilă. Nu-i mai găseam nici un rost, deapoi vreo bucurie. Totuşi, imaginile erau atât de clare încât câinele înalt de picioare n-a mai suportat şi s-a trezit brusc, cerând un pahar cu apă demineralizată. Pesemne-şi finalizase construcţia castelului de nisip de la rinichi...
Înca o cafea, fierbinte apărură, dupa care doi dintre cei cinci oameni se evaporară, lăsând cârnaţii cu temperatura la temperatura camerei să-şi traga duhul. Lucru zadarnic, în fapt. În momentul evaporării, pentru câteva clipe, apărură silueta unui biciclist fără orizonturi care căra în spinare, legată cu multe şufe industriale portocalii, o placă de snowbord verde. A aruncat o cheie de butelie pe jos şi a dispărut în altă parte decât de unde venise. Memoria martorilor a surprins momentul, dar nu va putea vreodată să-l descrie în mod conştient.
Pentru a nu dobândi, fără muncă, boli la cap sau ceva rău tot la cap, sosise timpul pentru încă un pahar mare de licoare. Atunci se întâmplă ceva în lume. Am ştiut imediat pentru că plămânul stâng a schimbat locul cu cel drept. Ambii sunt legaţi direct, prin mai multe fire de fibră optică, la polii pământului. Ce se întâmplase? Un lucru cumplit: vântul Marin a pierdut lupta ca-ntre vânturi în spatele vântului Martin. Cu toate că sunt gemeni, singură doar o femeie îi poate deosebi: sora lor, amanta lor. Cum Marin o ţinuse prea mult la el şi Martin amintindu-şi de ea, iaca cearta! Dupa ce sora îşi schimbă poziţia şi reveni în proximitatea lui Martin, acesta avu un gând trist: va trebui să o hărănească. Din acelaşi motiv, întors pe dos, acum se bucura Marin. S-a instalat amărăciunea: vântu` Martin e cu capu`.
Am hotărât imediat, individual, să incendiem parchetul din sufragerie, că asta nu poate fi viaţă: Martin e foarte supărat. Nezis, dezis şi făcut. Fumul des se scurgea prin lustră în sus şi doar căldura rămânea, trântită la podea, cu sânge la gură [pierduse centura]. După câteva contacte explicite cu căldura, am hotărât în acelaşi fel un somn scurt, dar nu înainte de a lua încă un pahar de 60˚.
Fumul a fost folosit de omul din apartamentul de la etajul 10 pentru a afuma de sperietură o pereche de bocanci hăituiţi de gheaţă. Au fost vindecaţi.
În vis – am avut cu toţii exact acelaşi vis – ne-am dat seama că nu suntem buni creştini şi ne-am convertit la islamism. Nici aşa nu a fost bine, gândindu-ne la viaţa de Apoi. Am optat pentru budism sau hinduism. În cadrul acestei opţiuni colorate fără margini am convenit să considerăm vieţile noastre de până în vis ca alte vieţi, acest vis ca o moarte, iar când ne vom trezi, vom fi reîncarnările noastre. O problemă zbiera la noi de la sine putere: dacă se întâmplă într-adevăr şi vreunul dintre noi se trezeşte câine înalt de picioare sau om care nu există! Cu problema punctată, am respirat două minute – fără să ne uităm la ceas, gândind valoros problema şi săgetând-o: ne trebuie un distilator de 60˚. Fiind în vis, l-am obţinut imediat. Din nou beam Licoare, cca. 60 grade colorate în alb-negru cu tente roşii.
Obosiţi, ne-am culcat. Şi în vis – din nou acelaşi pentru toţi, am visat că dormeam şi visăm cu toţii acelaşi vis: era mare război între oi: unele erau pro, altele contra. Ne-am zis că-s boi, dar erau oi. Stăpân nu aveau. Le-am îmbătat. Minune: acum taberele s-au schimbat: cele care erau contra au devenit pro şi vice-bice, invers vezi-verzi. Din nou două tabere gata de luptă. Am respirat din nou: le trebuie orânduire! Atunci am dat câine înalt de picioare drept pază, omul care nu există drept stăpân şi ne uitam ca proştii, unii în altii. Am aşteptat să le treacă beţia, apoi să le separăm, doar pe cele contra apoi să le îmbătăm. Nouă zile am stat. Pe cele contra din nou le-am îmbătat şi a fost bine. Le-am salvat.
În schimb, de noi am uitat!
Două femei, în bucătăria rece, măcelăreau carnea. Aceasta se urca pe pereţi de durere, apoi pe tavan, urmând să cadă pe gresia pătată, înlesnind cazna femeilor de a face carnea mai moale şi mai fragedă. După măcelărire, carnea a fost adunată în ligheanul Roşu, unde s-a petrecut o ciudată reuniune de familie: „carne din carnea mea... cu toţii suntem fraţi şi surori, părinţi şi copii...”. [Incestul unităţii.] Întreaga carne s-a liniştit, aşteptând cadourile: piper negru, nucşoară, cimbru şi toate celelalte continente. Apoi a fost anunţată că Moş Crăciun a murit! Şi aruncată în nişte tuburi ciudate, organice, alunecoase la pipăit şi cu resturi de grăsime pe ele. Totul mirosea a carne rece şi zeamă de varză. Nimic repulsiv!
Aburii ţigării au devenit dintr-o dată mai mulţi şi mai denşi decât fumul cafelei nemţeşti lucrate turceşte în ibricul Inox. Gudronul – lipsit de afecţiune de când se ştie, nu aştepta decât un plămân umed şi cald. Licoarea demonilor pustei a început să lucreze bila şi creierul: a făcut din neom om, într-un mod Unic.
Viaţa începea să prindă culoare: vântul Marin aducea cu sine fulgi de nea coloraţi; fără variaţiuni, doar ROGVAIV. Printr-un bulgăre presat puteai vedea blocuri gri şi şoseaua maro. Totul era spectaculos şi, de aceea, insuportabil! Curentul m-a făcut deodată să mă simt ca pe un vas sau ca într-o casă irlandeză.
A patra persoană încă dormea, cu genunchii reci şi tălpile umede, sub o patură Cald, ediţie de lux. A cincea persoană, cu toate că era în apartament, nu exista. Doar eu şi câinele înalt de picioare cunoşteam aceste lucruri.
Ştiind pustiul de afară mi-a fost greu să refuz licoarea Licoare 60˚. E doar un aperitiv şi merge la cafea. Dintr-o dată, am simţit nevoia unui pahar mai mare, căci am văzut un tramvai turcoaz trecând pe la fereastra balconului-cămară. Cabina vatmanului era plină de zambile verzi, iar oameni nu erau în tramvai, doar caţiva canguri interpreţi la xilofoane gri.
Mi-am recăpătat zâmbetul după două pahare mai mici – care au fost în fapt unul singur: pe cel de-al doilea l-a consumat al cincilea om din apartament.
A trebuit apoi să facem un pic de linişte pentru că frigiderul a fost căutat la telefonul fix. Nu ne-a spus de către cine. Nu am vrut să bănuim, oricum e prea posac. Discuţia a fost scurtă. Dar acest prilej mi-a adus un pahar mai mare cu Licoare. Nu pot să spun decât că am fost fericit. Totuşi, prea multe culori şi exasperant de mult Albastru. Peste tot, cu o nonsalanţă invictivă.
Simţeam cum mă privesc în mine ca într-un panopticon. Gardian al gândurilor mele, gardian al vieţii mele crude, observator al meu, martor al evenimenţialului eu. Doar martor!
Zăpada colorată curgea. Mi-a fost teamă să mă uit în jos în drum, [de frica să nu mă ia cu ameţeală laterală.]
La o a treia ţigară a început să ningă cu ochi de pisică. Am recunoascut că peste 90% dintre aceştia sunt de la pisici gri, metisate. Tăceam şi râdeam încet, tăiând din când în când fire din mustaţă cu dinţii grei. Simţeam cum îmi albeşte barba, stând pe scaun. Nu eram de loc îngrijorat şi nici de fel. Cine ar fi?! Orice situaţie e controlabilă la 60˚. Orice, oricare!
Trezindu-se, cel de-al patrulea om intră direct la privata de lemn, căci măruntaiele îl scormoneau prin buzunare. Neavând nimic în buzunare, se aşeză pe gura de elefant. Aceasta, înspăimântată, se teşi mai mult, încât omul ajunse să-şi ţină picioarele întinse, paralele cu podeaua caldă: Ce e bun, înăuntru, ce e rău, în afară! În viaţă toate lucrurile sunt aşa, altfel nu faci nimic!, gândi el atât de tare, încât câinele înalt de picioare se simţi vizat şi deveni brusc paranoic.
Paranoia câinelui înalt de picioare se contopi cu un sentiment ciudat al pierderii ochelarilor şi deveni agitat, foarte agitat. Începu să-şi scârţâie tenişii pe podeaua de lemn până când, în cele din urmă îşi puse ciorapii de lână de cumpărat şi se calmă. Reveni peste picioarele mele îngheţate, ascunzându-şi botul între labele picioarelor mele. Adormi, încălzindu-mi picioarele. Va visa că întâlneşte Oglindul – faţa nevăzută a tot ceea ce nu se poate vedea –, şi că îi va vorbi şi îl va asculta, apoi că va fi liber să prindă drăguţii de şobolani de printre stâncile digurilor aruncate în mare şi că va muri în Turcia de la prea mult iaurt gras. În fapt, va muri în Ukraina de la prea multă iarbă fumată în narghilea.
Al patrulea om cinsti cu pasta de dinţi, ca mai apoi să se arunce într-un hău rece, plin de fete blonde, osoase, cu diverşi ochi şi funduri şolduroase. Prietenul lui cel mai bun era atunci Pierzanie, din Saturn 3, ocol Piaţa Erorilor. Se simţea odihnit, totuşi baia l-a amorţit din nou.
La a patra ţigară înşfăcai două Licori în pahar mare şi ninsoarea cu ochi de pisică gri, metisată, se opri. Totul deveni alb-negru, lucru care irită pe toată lumea – reamintindu-le de vise, copilărie, nopţile de reproducere şi alte lucruri care nu se pot spune aici. Nu din indecenţă, ci din prea multă decenţă a indecenţei.
Câinele înalt de picioare a prins câţiva nori spirituali, descendenţi, necumulus şi, dormind, a intrat de câteva ori în starea de levitaţie, umezindu-i-se nasul. Nimic brusc...
Ceasul era fixat fix în perete în faţa mea, iar asta îmi displăcea profund: nu mai suportam să-l vad! M-am decis să-mi măsor viaţa în ţigări [normale, nu de artist!!!]. Câte am fumat, când am fumat; pentru detalii: şi când nu am fumat. - Mă aştepţi de mult? - Două ţigări de artist, adică preţ de o ţigară normală. - Câţi ani ai? - 1 175 760 ţigări a câte 10 minute fiecare luată separat. E doar o medie...
Din pricina unei avalanşe de gânduri, a început să-mi cadă părul. Un ghemotoc mare şi lung s-a desprins. Nu mă tem: tot eu sunt! Acalmie era prietenul meu cel mai bun în acel moment. Dacă aş fi întâlnit Tristeţea, cel mai probabil i-aş fi zâmbit cu o uşoară superioritate a unui nas îndreptat spre pământ. Colţul unui incisiv s-a desprins, lăsându-mi dintele ca un cuţit.
După încă un pahar de Licoare, privirea-mi a devenit futilă. Nu-i mai găseam nici un rost, deapoi vreo bucurie. Totuşi, imaginile erau atât de clare încât câinele înalt de picioare n-a mai suportat şi s-a trezit brusc, cerând un pahar cu apă demineralizată. Pesemne-şi finalizase construcţia castelului de nisip de la rinichi...
Înca o cafea, fierbinte apărură, dupa care doi dintre cei cinci oameni se evaporară, lăsând cârnaţii cu temperatura la temperatura camerei să-şi traga duhul. Lucru zadarnic, în fapt. În momentul evaporării, pentru câteva clipe, apărură silueta unui biciclist fără orizonturi care căra în spinare, legată cu multe şufe industriale portocalii, o placă de snowbord verde. A aruncat o cheie de butelie pe jos şi a dispărut în altă parte decât de unde venise. Memoria martorilor a surprins momentul, dar nu va putea vreodată să-l descrie în mod conştient.
Pentru a nu dobândi, fără muncă, boli la cap sau ceva rău tot la cap, sosise timpul pentru încă un pahar mare de licoare. Atunci se întâmplă ceva în lume. Am ştiut imediat pentru că plămânul stâng a schimbat locul cu cel drept. Ambii sunt legaţi direct, prin mai multe fire de fibră optică, la polii pământului. Ce se întâmplase? Un lucru cumplit: vântul Marin a pierdut lupta ca-ntre vânturi în spatele vântului Martin. Cu toate că sunt gemeni, singură doar o femeie îi poate deosebi: sora lor, amanta lor. Cum Marin o ţinuse prea mult la el şi Martin amintindu-şi de ea, iaca cearta! Dupa ce sora îşi schimbă poziţia şi reveni în proximitatea lui Martin, acesta avu un gând trist: va trebui să o hărănească. Din acelaşi motiv, întors pe dos, acum se bucura Marin. S-a instalat amărăciunea: vântu` Martin e cu capu`.
Am hotărât imediat, individual, să incendiem parchetul din sufragerie, că asta nu poate fi viaţă: Martin e foarte supărat. Nezis, dezis şi făcut. Fumul des se scurgea prin lustră în sus şi doar căldura rămânea, trântită la podea, cu sânge la gură [pierduse centura]. După câteva contacte explicite cu căldura, am hotărât în acelaşi fel un somn scurt, dar nu înainte de a lua încă un pahar de 60˚.
Fumul a fost folosit de omul din apartamentul de la etajul 10 pentru a afuma de sperietură o pereche de bocanci hăituiţi de gheaţă. Au fost vindecaţi.
În vis – am avut cu toţii exact acelaşi vis – ne-am dat seama că nu suntem buni creştini şi ne-am convertit la islamism. Nici aşa nu a fost bine, gândindu-ne la viaţa de Apoi. Am optat pentru budism sau hinduism. În cadrul acestei opţiuni colorate fără margini am convenit să considerăm vieţile noastre de până în vis ca alte vieţi, acest vis ca o moarte, iar când ne vom trezi, vom fi reîncarnările noastre. O problemă zbiera la noi de la sine putere: dacă se întâmplă într-adevăr şi vreunul dintre noi se trezeşte câine înalt de picioare sau om care nu există! Cu problema punctată, am respirat două minute – fără să ne uităm la ceas, gândind valoros problema şi săgetând-o: ne trebuie un distilator de 60˚. Fiind în vis, l-am obţinut imediat. Din nou beam Licoare, cca. 60 grade colorate în alb-negru cu tente roşii.
Obosiţi, ne-am culcat. Şi în vis – din nou acelaşi pentru toţi, am visat că dormeam şi visăm cu toţii acelaşi vis: era mare război între oi: unele erau pro, altele contra. Ne-am zis că-s boi, dar erau oi. Stăpân nu aveau. Le-am îmbătat. Minune: acum taberele s-au schimbat: cele care erau contra au devenit pro şi vice-bice, invers vezi-verzi. Din nou două tabere gata de luptă. Am respirat din nou: le trebuie orânduire! Atunci am dat câine înalt de picioare drept pază, omul care nu există drept stăpân şi ne uitam ca proştii, unii în altii. Am aşteptat să le treacă beţia, apoi să le separăm, doar pe cele contra apoi să le îmbătăm. Nouă zile am stat. Pe cele contra din nou le-am îmbătat şi a fost bine. Le-am salvat.
În schimb, de noi am uitat!
Viţă Vercea sau Cealaltă faţă a dimineţii
Ziua nu este decât absenţa nopţii. Dar ea foloseşte, fără ochelari roş-albaştri, imaginaţiei care construieşte omul: işi înfăţişează hulpăvia cuprinderii lucrurilor în sine ca o iluzie a unei călduri pierdute. Ceea ce contează, însă, este Crepusculul-miez – pierdere sau câştigare a unei antimemorii [ne]vegetative cuprinse în dezmierdarea reveriei, căci memoria ca şi absenţa ei reprezintă o boală. Tratamentul însumează Culoare – caldă, de aceea violentă, brută în straturi groase, interpuse, întunecate dar liniştite (cumva într-o plinătate neconsumată a lor) pentru o privire scrutătoare – şi zbuciumul calm al unei explorări interioare prin intergrarea continuă a exterioritaţii: trecutul nepersonal martor al Cuiva şi necontemporan [cărnii], viitorul înciudat de un prezent real, dar artificial, imediatul ca o cale superfluă de dobândire a unor proprietăţi… Se produce o reconversie a privirii prin Culoare tapată pe imediatul gândului cugetat. Desigur, vindecarea este departe.
Microcosmosuri într-o ambiguitate a unui timp uitat, care spun poveşti cu morală întrebatoare, motivele sunt meditaţii, suporturile sunt grefe stem, imaginile sunt visul dimineţilor reci, palide. Gândesc la faptul că nu sunt decât realitatea pe care refuzăm să o vedem. Ori această înverşunare în refuz generează sânii sterpi din care se hrănesc nevrozele comportamentale ale unor respectabile deveniri an[t]onime, fără sex, vârstă, caracter, copleşitor de prezente. Aparent, bulboana de culoare este, simţită separat sau în melanj, o iluzie care demasca o altă iluzie. În fapt, este doar realitate!
Fie că este vorba despre îngeri muţi, nevăzuţi, căzuţi în formă, [auto]pociţi, cetăţeni nevinovaţi (dar şi morţi prin uitarea rădăcinilor), indivizi făţarnici sau nevoiaşi întru ei, realităţi compuse, decompuse, atavice, molipsitoare, sfinţi porno sau dezmăţ, răni sau carne, Crepusculul cântă în tot: “ceaţa acoperă ochii noştri sau ceea ce vedem?” Reaua cotropire de către vis şi delirul viseului.
Microcosmosuri într-o ambiguitate a unui timp uitat, care spun poveşti cu morală întrebatoare, motivele sunt meditaţii, suporturile sunt grefe stem, imaginile sunt visul dimineţilor reci, palide. Gândesc la faptul că nu sunt decât realitatea pe care refuzăm să o vedem. Ori această înverşunare în refuz generează sânii sterpi din care se hrănesc nevrozele comportamentale ale unor respectabile deveniri an[t]onime, fără sex, vârstă, caracter, copleşitor de prezente. Aparent, bulboana de culoare este, simţită separat sau în melanj, o iluzie care demasca o altă iluzie. În fapt, este doar realitate!
Fie că este vorba despre îngeri muţi, nevăzuţi, căzuţi în formă, [auto]pociţi, cetăţeni nevinovaţi (dar şi morţi prin uitarea rădăcinilor), indivizi făţarnici sau nevoiaşi întru ei, realităţi compuse, decompuse, atavice, molipsitoare, sfinţi porno sau dezmăţ, răni sau carne, Crepusculul cântă în tot: “ceaţa acoperă ochii noştri sau ceea ce vedem?” Reaua cotropire de către vis şi delirul viseului.
Recenzii fictive
Scârţâeli în noapte: cohorte de draci verzi, translucizi, dansează pe un covor roşu. Explozii. Nimic suspect: linişte cu scârţâeli.
Suprapuneri amorfe, anamorfe; ştrangulări specifice nedefinite. Medii tăiate, decupate, căderi şi urcări din şi în nimic, pline de materi[alitat]e, totuşi. Întrebări ale unui cuget plâns de alţii, niciodată de sine, nicicând pe sine. Detaşările unei încarnate aprop[r]ieri, stupefiate, plângăcioase, râzătoare, niciodată râzând. Tăcerile nu sunt decât cutii-vid care claustrează ţipătul pitulat.
Moartea joacă barbut cu Viaţa, pe nici o miză!!! E doar bucuria jocului, a sunetului şi privitului în gol...
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Postări
