Inerţia zilelor

Nicio plăsmuire nu avea valoare de imaginaţie: totul era atât de verosimil încât realul pierise pe de-a-ntregulea în carnea colorată a imaginarului. Oamenii se trăiau numai prin prisma a ceea ce se puteau proiecta ca fiind în[tr-un] viitor. Cotidianul era crud şi frustrant întocmai datorită unei nostalgii despre un viitor posibil, dar neatins. Se întemeiau poveşti şi se făceau pomeni în cinstea unui zeu [Viitor] incognito.
Acele carcase psihice, mult prea carnale – oamenii – se purtau pe sine, fără o conştiinţă clară a ceea ce sunt, a ceea ce simt, doar prin ceilalţi.[..]